Pe tocuri

Nu stiu sa iert!Nu mai am rabdare sa-i ascult pe ceilalti,poate prin simplul fapt ca atunci cand ma confesam lor simteam ca vorbesc singura si ca nu ma pot face inteleasa...Sunt rece fata de cei care m-au facut candva sa regret ca le-am fost devotata.Imi apar mereu in minte acele momente in care am fost dezamagita si sunt convinsa ca si eu am dezamagit la randul meu,e firesc sa gresim...sa iertam si sa vrem sa fim iertati!

In timp ce mancam am avut o conversatie cu mama,despre toti oamenii care ne-au dezamagit si altii care urmeaza s-o faca, ii spuneam ca eu nu as fii putut sa iert atat de usor precum a facut-o ea oricat de mult i-as fii iubit.Ma asteptam sa nu fiu de acord cu ceea ce spune...pentru ca e prea buna si prea sensibila,ceea ce am mostenit si eu...dar am mostenit si indiferenta si narcisismul de la tata ,care ma ajuta sa las impresia ca nu imi pasa.Ea mi-a zis "Nu o sa traiasca vesnic,iar atunci cand o sa moara o sa-mi para rau,vreau sa am oamenii pe care-i iubesc langa mine,atat cat e cu putinta".

E firesc sa vrea asta...toti vrem.Oare cei pe care ii iubim vor asta?Ei se gandesc ca poate noi murim si nu o sa mai poata repara nimic?Ca o sa fie in zadar sa-si mai doreasca sa se fii gandit de 2 ori inainte?Tot o sa devina un nimic si mai mare iar regretul ne va zdrumcina viata considerabil...

I-as compara pe unii cu tocul pantofului a carui posesoare este o adolescenta,iar pe ceilalti cu tarana imbibata in apa de ploaie.Tocul arata ferm,impune respect,iti poate provoca o anumita tensiune,si poate chiar sa te faca sa nu mai fii coerent in timp ce-i vorbesti,in contrast,pamantul este misterios sensibil la atingere,atat de sensibil incat atunci cand il atingi ii lasi urme,il strivesti si il deformezi dupa propriul plac.Asa cum tocul inevitabil o sa striveasca pamantul si o sa-i lase urme si pamantul o sa-si lase amprenta pe toc murdarindu-l.Voi alegeti ce vreti sa fiti...toc sau tarana.Pana atunci eu vreau sa fiu doar indiferenta...

Am postat cu acordul mamei...Te iubesc mami!

Insomnie

1. 
2. Ma simt ca o marfa pe care fiecare o percepe cum vrea.Sunt produsul finit al frustrarilor lor...am inceput prin a numara stropii de ploaie...intunericul devine tot mai violent.Prea mult...Vreau sa se intrevada raze de lumina...sa ma amagesc cu sperante...sa-mi intunec mintea cu ajutorul viselor...sa ma trezesc din toate astea ca dintr-un cosmar si s-o iau de la capat.Imi vine greu sa dau crezare tuturor banuielilor care s-au dovedit a fi adevarate.Mintea mea continua sa se zbata.In zadar.pupilele incep un adevarat proces de dilatare...lacrimile se preling pe obraji...ajung pe gat si sfarsesc prin a-mi umezi perina...se absorb in ea si raman prezente.noaptea ma sedeaza,acum imi pun toata suferinta in sertar...nu ma pot lipsi de ea...rutina e pe cale sa inceapa. Sunt una cu noaptea.A venit randul meu sa visez...Noapte buna!

Imprejurarile te constrang fara motiv

Ma gandesc la ce s-a intamplat aseara...veselia imi coborase la un nivel foarte jos,iar pentru o clipa imi dorisem sa nu ma amestec,sa-mi silesc inima si gandurile sa ramana nepasatoare la spectacolul la care aveam sa particip...doar amintirile care nu erau deloc putine mi se derulau in acel moment prin minte aveau sa ma tina departe de acest spectacol caruia nu-i cunosteam substraturile...iar personajele imi erau destul de straine...doar protagonistul imi mai prezenta interes prin modul lui de as juca rolul atat de prost incat puteai sa-i observi ezitarile.Incetul cu incetul ma izolasem de aceasta larma care aproape ca ma intristase vazand-o pe aceasta fiinta de douazeci si doi de ani band,si vorbind atat de relaxat despre problemele lui mi se parea si mai scandalos.Sufeream de raul pe care il faceau organismului toate aceste excese de zi cu zi.In fine,s-a intamplat chiar lucrul acela pe care-l prevazusem si de care ma temeam dar care s-a dovedit a nu fi cel care mi-a dat bataie de cap ceva timp...pana la momentul resemnarii.

Nostalgia plecarii de acasa

De fiecare data cand plec de acasa simt un gol in stomac...chiar daca plec in vacanta sau plec pentru ca trebuie... Acasa ma simt protejata si in siguranta,si logic ar fi ca fiecare dintre noi sa se simta asa...desi,pentru unii realitatea rezerva multe amintiri care se vor uitate,legate de acasa. Uneori as da orice sa plec de acasa...satula de programul fix,plictisita de aceiasi oameni,de aceleasi locuri...de acelasi oras care uneori imi lasa un gust amar dar pe care incerc sa-l protejez...el nu are nicio vina ca e locuit de oameni mai putin manierati sau chiar deloc care nu au minimum de respect pentru mediul inconjurator si implicit pentru ei.Vreau diversitate,vreau nou,vreau libertate.Timpul va trece mai repede decat ma astept...mai sunt 2 ani,iar apoi viata mea se va schimba considerabil,va trebui sa-mi fac bagajul si sa plec...ce o sa fac?unde o sa ma duc? Imi place clujul pentru ca e cluj si pentru ca am cunoscut oamenii sociabili in cluj,imi place agitatia,imi place sa descopar locuri noi,faptul ca vad in fiecare zi oameni diferiti care imi dau senzatia ca traiesc intr-un imprevizibil total...,iar asta ma fascineaza,ma face si mai curioasa decat sunt...

Primavara

Happy martisor!

P.S.Cu ce seamana o jumatate de portocala ?